Ghenadie Popescu & Mark Verlan: Sau mai nimic
Greu de rezumat experiența estetică sub mască: emoția viscerală, aha-urile
și înțelegerea mimică a metaforelor intenționate de artiști sucombă în
gând, ratând împărtășirea în colectivitate. Aproape singur cu expoziția
ești aproape privilegiat, în izolare. Ceea ce nu e chiar avantajos
într-o expoziție care stârnește zâmbete. La o distanță prea mică de
obiectul de artă, un soi de apropiere atrofiată după atâtea luni de
depărtare impusă, invidiez arta pentru imunitatea ei aseptică și
apolitică. Galeria Artep din Iași nu e unul din acele locuri unde să te
lași uitat printre lucrări. Ești mai degrabă un musafir invitat,
întâmpinat, ghidat să observi sub ospitalitatea galeristei firul narativ
al expoziției. Îmi activez un vizor regizoral ca în filmele de artă
fashion ale fotografului american Nick Knight. Poate pentru că am în
față un șir de obiecte vestimentare. Expoziția mă întâmpină ca un
spectacol de modă. Sunt o cameră video pe modul de focalizare automată
și captez atent, cu mișcări precise de steady-cam, editându-mi în timp real propriile slow motion-uri și traveling-uri,
centrele de interes ale lucrărilor expuse. Vin, e drept, cu o aparatură
discursivă prea alambicată pentru simplitatea tranșantă a lucrărilor.
Spațiul galeriei este împărțit în trei zone. În față, în mijloc și în
spate. O serie de obiecte, piese vestimentare, stau ancorate pe stative
metalice negre, undeva peste nivelul ochiului meu. Un sacou bărbătesc
acoperit de nasturi colorați cusuți (Verlan) deschide șirul de
îmbrăcăminte și accesorii inventate, ready-made: o mască de gaz
conectată la o mămăligă drept sursă de oxigen (Popescu); o cască
bricolată din ustensile de bucătărie (Verlan); un foarte scurt tricou
din mămăligă (Popescu), la care zâmbesc imaginându-mi-l îmbrăcând
busturi prin parcuri, având o hilară etichetă cu textul “degeaba
scrieți”; o șapcă din material de sacoșă de rafie cu un cozoroc exagerat
de lung (Popescu), o căciulă din ceramică (“Șapca de beton a
tovarășului”, Verlan); apoi o pereche de ochelari de vedere cu trei
ochi, al treilea, ca ochiul minții, având și dioptrie (Popescu),
încheind traseul de podium al acestei prezentări atipice de modă hilară,
pseudo-conceptuală, cu celebrul costum din sacoșe de rafie al lui
Ghenadie Popescu, purtat în performance-urile acestuia, atunci când a vizitat piața din Chișinău în lucrarea video Torba (Bag)
din 2007, interacționând cu oamenii asupra subiectului sacoșei de
rafie, ori când a cărat pe jos, de la Iași la Chișinău, într-un alt
proiect performativ, o mămăligă uriașă, în 2006. Sacoșa de rafie am
regăsit-o cu alte ocazii și în acțiunile Tatianei Fiodorova, o artistă
din Moldova, aducând în discuție, ca și Ghenadie Popescu, specificitatea
identității estice, de după graniță, a turistului / artistului
moldovean în Europa.
Lucrările video din a doua zonă a galeriei sunt realizate tot de
Ghenadie Popescu. Aici îl descopăr, prin cele patru lucrări, ca o Călăuza
în variantă simplificată. Asemănarea chiar fizică dintre artistul
moldovean și personajul lui Tarkovski nu îmi rămâne indiferentă. Ceva
din ascetismul urban, misterios, transpare în felul lui Popescu de a se
înfățișa lumii, mai ales în lucrarea prin care își întâmpină,
actoricește, un vizitator închipuit, sub forma unui balon, în atelierul
său. Artistul documentează o călătorie de-a lungul râului Bâc cu opriri
la toate punctele unde ar fi fost amplasate stații ecologice de
protejare a mediului, disfuncționale; apoi într-o animație stop-motion
un teatru de păpuși joacă o parabolă a orbilor printre țevi de
canalizare, pe dealuri, ca itinerariu al unei zile de alegeri politice.
Picturile lui Mark Verlan din cea de-a treia zonă a galeriei evocă un
umor criptic, prima dată pentru abundența textelor în limba rusă de pe
spatele pânzelor, a doua oară pentru simbolurile/miturile nu tocmai
descifrabile ale societății moldovenești contemporane pe care artistul o
pictează naiv-bucolic. În schimb, obiectele sale instalații, precum o
hartă inventată a lumii și un glob pământesc deformat (“Globul
Moldovei”), antonim perfecțiunii reprezentărilor NASA, ca un ovoid
modelat de mână, divulgă o posibilă tânjire romantică după reprezentarea
vernaculară a spațiului, chestionând, inevitabil, poziția mereu
instabilă a Moldovei în geografia politică a lumii.
“Degeaba scrieți” încă îmi răsună în ureche, de pe eticheta tricoului
de mămăligă. S-ar adresa ochiului critic, care “degeaba scrie” și
cosmetizează practici artistice în contexte intelectuale – știind deja
poziția celor doi artiști față de lumea oficială a artei contemporane?
Văd deja coperta unei cărți. Îmi vine totuși mai simpla interpretare că
ar fi o critică jovială asupra industriei modei. În oricare versiune,
materialitatea mămăligii măgulește, ca laitmotiv al creației lui
Ghenadie Popescu: o lucrătură de arte povera și, totuși, o suprafață
prețioasă, patrimonială. Iar acest “degeaba” nu poate să nu invoce
futilitatea aparatului discursiv la adresa artei acestor doi artiști, ca
o centură de asteroizi, protectoare, nepermițând, principial,
intruziunea criticii.
Abordări artistice ale unei nișe contemporane, atent contextualizate de criticul Vladimir Bulat ca “practici artistice” în introducerile celor două cataloage de artist, lansate în 2019 de Galeria Posibilă cu ocazia unei expoziții premergătoare celei de la Artep (curatoriată de Matei Câlția și organizată împreună cu asociația Arbor), proiectele lui Ghenadie Popescu și Mark Verlan rămân grăitoare în sine; îmi amintesc de gesturile, la fel de ironice și tranșante, ale artistului ieșean Cezar Lăzărescu. Dacă în urma unei expoziții personale a acestuia la Iași mă alesesem cu o sacoșă de cumpăraturi pe care scria “Ce bine că nu se poate cumpăra nemurirea” (tranzit.ro/Iași, 2012), întâlnirea cu arta celor doi moldoveni mă îmbogățește cu două cataloage obiect – cu valoare de proiecte artistice ele însele, ca două pașapoarte ale unei viețuiri artistice de graniță. Coperta albastru-european cu semn de carte tricolor – a lui Ghenadie Popescu, coperta roșu-rusesc cu semn de carte tot roșu – a lui Mark Verlan. Umor existențialist în care politicul și socialul sunt, pe cât de ascunse, pe atât de pătrunse în materialitatea unor anecdote estetice.
Text publicat și aici.