A few short stories on a few art totebags

Salzburg Summer Academy for Fine Arts, 2012
Pe la
începutul anului, scurtând abrupt o seară romantică în Porto, Ionuț se
supără pe mine că iar stau la laptop toată noaptea să scriu aplicații lăsate pe ultima zi a
deadline-ului. Profitând de cele două ore avans de fus orar, scriu cu
râvnă scrisoarea de intenție, pentru că am un fetiș pentru Maria Lind,
curatoarea suedeză, și vreau cu tot dinadinsul să merg la cursul ei.
Câteva luni mai târziu, tranzit.ro
mă alege să merg la Salzburg. Și pe Daniela. Câțiva din Iași suntem
invitați la Hotel Unirea la o masă, cu vreo ocazie festivă probabil.
Raluca mă cheamă deoparte să îmi spună la ureche că m-au selectat. Cică
eu și Daniela suntem primii beneficiari români ai grantului Erste pentru
școala asta de vară. Dau pe-afară de mândrie cu sacoșa pe la
vernisajele din Iași. Un certificat că cineva mi-a validat existența. Pe
Bisi Silva o cunosc la școala asta. E mult mai tare decât Maria Lind.
Mulți ani mai târziu, în atribuțiile de serviciu la MutualArt, public
știrea cum că a murit de cancer. Și pe urmă toate articolele despre
pionieratul curatoriatului nigerian și frumoasa ei viață profesională.
Despre dragoste era expoziția ei de referință. Documenta #13, Kassel, 2012
Între școala de vară de la Salzburg și rezidența artistică din Budapesta îmi strecor câteva zile de mers până în nordul Germaniei, la Kasel. Documenta este un eveniment foarte important din lumea artei, e datoria mea să îl văd, și marele privilegiu, dacă tot sunt la doar câteva sute de kilometri. Merg cu niște necunoscuți prin car sharing din Munchen până în Kasel. Andrey, un coleg din Moscova, îmi face legătura cu Mikhail, un prieten de-al său rus care e cazat în casa unde stau voluntarii lucrării lui Tinho Segal. Îmi face rost de o cameră la un preț bun. Sunt gata să vizitez expoziția. Ajung seara în Kasel. A doua zi dimineață, în autobuzul spre clădirea centrală a expoziției, îmi caut portofelul. Nu îl găsesc. Cobor în stația unde trebuia să ajung. Biletul întreg de vizitat expoziția este mult prea scump pentru mine. Îmi imaginam că arăt un carnet de student românesc și poate o înduplec pe doamna de la bilete să îmi dea reducere la jumătate. Constat, pe rând, că de fapt nu îmi lipsește doar portofelul, ci întreaga borsetă unde aveam pașaportul, buletinul, cardurile bancare și toate celelalte carduri. Sunt în Germania fără acte și urmează să călătoresc în Ungaria și apoi înapoi în România. Îmi petrec restul zilei căutând un Raiffeisen Bank să îmi închid cardul, rugând-o pe doamna de la bancă să ma lase să dau niște telefoane în România. Mă frământ pentru Documenta. Actele se vor rezolva. Dar expoziția? Ajung după amiaza și la biroul de obiecte pierdute al orașului. Aparține de poliția locală și se găsește pe strada Joseph Beuys din Kasel. Las o declarație și un număr de telefon. Seara, în camera din casa voluntarilor lui Tinho Segal, îmi propun să îmi fac o legitimație falsă de presă. Adaug un cod de bare fictiv în Corel, poza mea, scriu "Press card". Merg a doua zi dimineață la un print shop din împrejurimi. Semnez și plastifiez. Mă costă 4 euro. Merg la clădirea principală a Documentei. Prezint cardul de presă. Dacă mă va întreba de vreun act, voi zice că se pare că l-am uitat acasă după ce voi căuta prin geantă. Primesc un pass gratuit pentru trei zile. Doamna îmi face poză. Fața mea este imprimată pe cardul de liberă trecere. Pe care scrie Documenta. Primesc o sacoșă. Pe care scrie Documenta. În ea, catalogul expoziției, încă un catalog cu lista și descrierile lucrărilor. Un stick de 2Gb. Pe care scrie Documenta. Un CD cu materialele de presă. Harta locațiilor. Thank you very much!
Tranzit, Iașitex, 2012
Expoziția lui Cezar Lăzărescu la Iașitex e prilejul cu care îmi expun pentru prima dată sacoșa cu Summer Academy printre oamenii de artă din Iași. Încă e curată. Mă îmbrac cu pantalonii cu talie înaltă, și un tricou larg de-al lui Ionuț băgat în pantaloni, evident. Pantofii ăștia din second sunt de curator, chiar sunt! Defilez cu ochi de vultur printre lucrările lui Cezar. Mă intrigă că Livia are atâta forță să scoată ce-i mai bun din oameni și să concretizeze practicile lor, uneori poate prea timide sau discrete, în proiecte puternice. Exact cum zice Maria Lind, your role as a curator is to put the spotlight onto the artist. Nu știu de când am căpătat privilegiul ăsta, dar în timpul deschiderii ajung în spate, în spațiul de birou/depozit al sediului tranzit.ro din Iași. Primesc aici sacoșa mea roșie, aia cu "nemurirea", pe care i-o cer de fiecare dată lui Ionuț din debara când mă duc să iau ceva de la tonete și deja m-am încălțat. Dacă mă văd cu niște străini, o întorc pe partea cu "Thank God", în engleză. De la sacoșa asta mă inspir și ca să scriu un text lung despre arta lui Cezar Lăzărescu în singurul număr al revistei Arhiva - a studenților de la Istoria și Teoria Artei din Iași. Din introducere scriu despre preferințele sacoșelor de artă ale tineretului fascinat de arta contemporană, dar când ajung să analizez textul lui Cezar mă leg de Tinerețe fără bătrănețe și viață fără de moarte a lui Petre Ispirescu și de înțelepciunea calului din basm. Față de celelalte sacoșe textile pe care le am, asta e mult mai rezistentă. În celelalte poți să cari două cărți, o mapă, vreun portofel, șervețele și, eventual, o apă. Cu "nemurirea", în schimb, am cărat și laptop cu tot cu încărcător, și cartofi și varză cu tot cu o sticlă de borș în același transport, și praz, și borcane pline, și pantofi de schimb. Ionuț se plânge că are toarta prea scurtă. Dar pentru mine e perfectă. Când stau la rând în supermarket ori la magazinul de lângă bloc, mă asigur că nu acopăr textul cu mâna. La nunta lui Andrei încă nu am rucsac special de mame. Nici nu știu că există așa ceva. Scutece, canistra cu apă, marsupiul, jucării de dentiție - îmi încap, la grămadă. Cine-a mai auzit să mergi la nuntă cu sacoșa după tine? La masă cu noi urmează să apară, după antreu, și Cezar.
Bienala de la Veneția, 2013
Aflându-mă în Zagreb la un teambuilding cu echipa de IT a firmei la care lucrez remote, mă sustrag în ultima zi a întâlnirii cu echipa și plec cu autobuzul din Zagreb până în Trieste, iar acolo schimb cu tren pentru Veneția. Merg vreo 6 ore, trecem granița dintre Croația și Slovenia. Le-am scris celor de la ICR că doresc să înnoptez în casa lui Iorga unde e sediul și unde se cazează în fiecare vară custozii români ai pavilionului României la bienala de la Veneția. Ajung la gară, fug repede să îmi las rucsacul la ICR, beau apă și o iau la pas grăbit pe jos printre străduțele și piațetele care duc din Campo Santa Fosca până la Giardini. Încă știu drumul pe de rost din vremea când am fost și eu custode. Mă așez la rând, mă agit, gâfâi, iau repede bilet (eu niciodată n-am luat bilet ca să văd bienala!, dar acum sunt IT-ist) și fug prin Giardini de la un pavilion la altul. Să le văd numai. O să citesc acasă în detaliu despre ce a fost fiecare. Signore e signori, ci ricordiamo que... văd cât pot. La români sunt Pirici cu Pelmuș. Nu stau mult că n-am de ce. A zbârnâit presa de performance-ul lor. A doua zi urmează Arsenale. Mă trezesc de dimineață, deși știu că pavilioanele se deschid abia la 10. Mă uit la ceas după fiecare pliant pe care îl adun în rucsac. Mi-ar trebui și o sacoșă. Cum de nu m-am gândit? Din atâtea pavilioane? Cu bienala de la Veneția nu îți dă nimeni gratis, decât dacă știi pe cineva. Mă împac cu ideea. O iau la fugă spre ICR și apoi spre gară, deja mai am mai puțin de o oră până la tren. Pe drumul întortocheat nimeresc un pavilion colateral. La două fix am tren spre Zagreb înapoi. De acolo avionul spre Viena. Din Viena la Iași. E pavilionul Hong Kong. La intrare se dau sacoșe. "You" scrie pe ele. Da. Eu. Eu sunt în stare să iau o sacoșă fără să intru să văd expoziția și să fug.
Tranzit, Palatul Culturii, 2014
Delia și Andrei păzesc buldozerul. Reușesc să ajung într-un weekend în fața Palatului Culturii din Iași. În timpul săptămânii lucrez și nu am cum să vin la deschidere. Nu-mi amintesc dacă sacoșa am căpătat-o atunci pe loc sau cu altă ocazie. E singura dintre toate sacoșele de artă care a intrat la uz intens. Mai intens decât "nemurirea". Toarta e lungă, dar nu atât de lungă cât să mă incomodeze. Pânza e faină, groasă, rezistentă. Cândva s-a scurs niște ulei. "Aia cu buldozerul lui Cezar" nu e o sacoșă de mers la expoziții. Nici nu mă mai prea duc. La piață mă bucur, în schimb, să îi fac reclamă lui Cezar. Îi invit pe vânzători să îmi încarce cu legume fără să o mai scot de pe umăr.
Monotremu, 2020
Primesc sacoșa asta de la Laura și Gabriel chiar în fața galeriei Borderline, în timp ce Cristi prezintă conceptul expoziției "Școală-te". Perjovschi nu mă mai știe. Ieri i-am luat interviu pentru Timpul în fața librăriei lui Pleșu. Acum vreo șase ani îmi trimisese o înregistrare cu el și o scrisoare pentru studenții de la arte din Iași. Nu-și mai amintește de After School, probabil. Era tot despre educație. Despre educația de artă, cum zice și expoziția lor. Laura și Gabriel îmi dau răspunsuri faine și atente când le iau interviu și lor, despre elevii de azi, despre învățământul artistic, despre cum e să predai artă azi. Nu am mai luat interviuri vreodată. Mă prefac că aș ști cum se face. Cum zice și Neil Gaiman studenților de la arte: când ți-e teamă că nu te pricepi la ceva, prefă-te că ești unul care se pricepe. Nici băiatul din redacție nu a mai făcut asta până acum. Ce putere într-un reportofon! Mi-au pus în sacoșă și o carte de colorat cu desenele lui Perjovschi. Cred că s-au gândit că nu se cădea să îmi dea o sacoșă goală. Vreo patruzeci de lei la Pleșu în librărie, bună afacere. Se scuză că e una din cele în engleză. O păstrez pentru mai târziu, când cresc copiii mai mari.